Retezat: Veni. Vidi. Vici

Cam din toamna anului trecut am început să ne gândim, închiși mai mult sau mai puțin în case, la o expediție de vară în Retezat – nu doar să mergem pe un munte înalt dar să și campăm, mai mult de o noapte, la înălțime. Într-un final, cu o săptămână înainte am avut echipa completă – Olivia, Darius, Onne, Noel, Sârbu, Teo, Radu și Yeti. Darius s-a ocupat și ne-a intervievat pe toți cu privire la experiența noastră în Retezat, dar înainte de a trăi aventura noastră prin amintirile celor care-au fost acolo, trebuie să vă facem un rezumat al zilelor noastre în Retezat.

Poți sări direct și la interviu sau la poze.

Având în vedere că eram mai puțini decât am prognozat inițial, am profitat de ocazie și-am pornit la drum pe 3 august cu bătrânul microbuz al Centrului Local (poreclită Juzy) până la Cârnic, una din porțile de intrare în Parcul Național Retezat.

Am campat o seară la nea Ionică, ca să ne “aclimatizăm” și ca să avem oportunitatea să negociem ce luăm, și mai ales ce NU luăm în bagajele pe care urma să le cărăm până la Lacul Bucura, dar și să negociem trasee, distanțe și strategii pentru urcare. Am pus și de-o plimbare până la Cascada Lolaia, că tot e la 10 minute de locul de campare.

De dimineață ni s-a alăturat, la prima oră dar în ultima clipă, și Bălși, proaspăt aterizat de la Nocrich, și Radu a decis că urce cât poate cu noi, dar că e mai prudent să se întoarcă la Cârnic la sfârșitul zilei, având o problemă la un picior.

Am plecat cât am putut de devreme (deci nu foarte), după un mic dejun copios, către Cabana Pietrele, apoi am ajuns la Cabana Gențiana și am continuat, prin jnepeniș, pe Valea Pietrelor către Lacul Pietrele. De-aici ne-am despărțit de Radu și am urcat povârnișul către Șaua Bucurei, care pare mult mai înfricoșător de jos decât este în realitate, și-am ajuns la zona de campare de la Lacul Bucura, obosiți dar încântați, târziu în după-amiază. Prietenul nostru Adi, de la Centrul Local Orizont Brașov, ne-a întâmpinat acolo.

A doua zi, am decis împreună să țintim, desigur, cel mai are vârf al Retezatului – Vf. Peleaga, și l-am abordat pe traseul direct de la Bucura, ajungând fără probleme în vârf, cu vizibilitate foarte bună și peisaje minunate. Întoarcerea spre corturi prin Colții Pelegii și Custura Bucurei a fost însă o aventură, cu un vânt foarte puternic venind dinspre lac și cu o ploaie măruntă care ne biciuia permanent din stânga. Am ajuns cât de cât uscați la tabără, dar odată ajunși aici am prins o ploaie scurtă dar așa de hotărâtă că am fost nevoiți să uscăm și să mutăm corturile în locuri mai ferite.

Ne-am zis să folosim ziua a treia pentru “pauză” – asta însemnând un traseu mai ușor – și ne-am ales Circuitul Lacurilor (punctul roșu), care ne-a dus pe la cele mai multe tăuri și lacuri din “apropierea” taberei – Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Agățat, Tăul Porții și, la întoarcere, Lacul Bucurel. La Tăul Agățat am hotărât să ne împărțim în două, pentru că au fost câțiva doritori să încerce să urce Vf. Judele în timpul rămas, restul mergând direct spre “casă” și căldura sacului de dormit. Am ajuns pe șaua Judelui, dar am decis să nu continuăm spre vârf, din cauza vântului foarte puternic și a vizibilității reduse pe traseul și așa expus, așa că ne-am bucurat de priveliștea din șa și ne-am întors la tabără, unde am lucrat cu toții o oră înainte de apus să ne pregătim cât mai bine corturile să reziste la vântul care acum bătea suficient de tare încât să mai poți sta afară.

N-am putut să plecăm din Retezat fără să încercăm, măcar, să cucerim și Vf. Retezat – așa că ne-am făcut în ultima zi traseul de întoarcere spre casă către el, chiar dacă n-am mai avut avantajul deplasării fără rucsaci mari. Ne-am cățărat în Poarta Bucurei și de-acolo, pe un traseu absolut spectaculos, ne-am îndreptat spre Șaua Retezatului. Am lăsat bagajele sub niște pietre și-am urcat și Retezatul, profitând de vremea bună, și apoi am coborât, pe încântătoarea vale a Stânișorii, până la Cabana Pietrele, unde Radu a venit în calea noastră. Cum am ajuns la Cârnic ne-am împachetat cu totul în mașină în 15 minute și am pornit, în ritmul ardelenesc al lui Juzy, înapoi spre casă.

Prin ochii aventurierilor

Noel: Cum a fost experiența Retezatului pentru tine?

Experiența din Retezat a fost pentru mine un prilej să mă autodepășesc și să ies din zona mea de confort într-un mod util, văzând locuri frumoase, legând prietenii și creând amintiri plăcute. Un prim factor care a făcut această expediție de succes a fost faptul că nu a fost deloc ușor, prin urmare, reușind să duc până la capăt fiecare urcare și fiecare coborâre, am devenit din ce în ce mai sigur pe mine.

În plus, lipsa semnalului (în cel mai mult din timp) a făcut ca această experiență să fie și mai plăcută, socializând mai mult cu persoanele din jurul tău decât ai face-o într-un oraș.

Încă un factor care a făcut ca această experiență să fie inedită a fost și vremea “extremă”. Aici am experimentat prima data adevărata putere a vântului și a ploii. Efectiv mă aruncam pe spate și vântul mă împingea înapoi (nu glumesc).

Sârbu: Cum a fost drumul de la Cârnic până la Bucura?

În momentul în care am pornit în această drumeție m-am simțit foarte încrezător … eram gata sa îmi forțez limitele și să stau cu cei din fața, să arăt din ce sunt făcut.
În primii câțiva kilometri nu am simțit ceva ieșit din comun … nu eram primul dar eram fericit. Simțeam cum îmi bate vântul prin plete și cum rucsacul mă trăgea în jos. Nu a mai durat mult până când am început să simt cele 20 de conserve pe care le aveam în spate … Nu mă dureau picioarele … dar spatele era gata să cedeze … cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam mai tare nevoia să arunc ghiozdanul undeva într-un boschet și să îl recuperez la întoarcere … nu era ca și cum aveam ceva important în el … mâncare, cortul, hainele și puțină apă.

Pe la mijlocul traseului am început să adun lucruri random: o piatră, un con, o floare … pentru colecție, desigur … nu mai simțeam rucsacul așa tare, simțeam doar nevoia de a avea mai mult … iar în momentul în care liderul a adus vorba despre o cabană de unde puteam să cumpar suveniruri m-am simțit de parcă am băgat 3 energizante și o cafea … eram gata să mut munții din loc, să mă bat cu fiecare urs ce îndrăznea să-mi iasă-n cale și să mă învelesc cu gerul la picioarele căruia urma să cad. Însă imediat ce mi-am pus ghearele pe magnetul mult dorit am simțit cum mă îmbrățișează lenea … cum mă cheamă acasă … dar am spus “NU!” Și am continuat să merg. Din momentul ăla nu mai aveam motivație … mi-am luat suvenirurile și eram gata să plec acasă … Rucsacul era greu, transpiram din plin și era mă mai și împiedic de câteva ori, dar apoi am intrat în zona în care vântul bătea atât de tare încât niciun copac nu putea să crească, iar peisajele erau pur și simplu uluitoare.

Un om oarecare ar putea spune că erau doar niște bolovani mai mari clădiți unul peste altul, dar eu vedeam milioane de ani în care rocile au avut timp sa ajungă în poziția care consuma cea mai puțină energie, care apoi au fost presărate cu vegetație unică muntelui care poate rezista prăjelii soarelui și vijeliei iernii și cireașa de pe tort, animalele care s-au putut adapta zonei respective, animale precum capra neagră care sfidează gravitația mergând pe stanci aproape verticale, urșii care sunt considerați cea mai periculoasă specie de animal din România și viperele cu sângele lor rece și otrava lor mortală.

Toate lucrurile astea m-au făcut să vreau să merg și să văd tot ce are muntele să îmi ofere, iar într-un final glorios am ajuns la un corp de apa. Am crezut că am reușit, că am ajuns la lacul Bucura, dar ceva nu era tocmai în regulă, nu erau corturi, doar un lac plin cu mormoloci. Aparent era ceva baltă iar până la lacul Bucura mai aveam 400 de metri. Împreună cu ceilalți cercetași am primit un doză de încurajare și am continuat. 50 de minute mai târziu am realizat că cei 400 de metri erau în sus, nu în față. Venea seara, era friguț, ne era fomică iar tovarășii mei se distrau strigând Oh Yeah! în vârf de munte.

Eu aveam o cameră de fotografiat pe care am uitat să o încarc și un telefon fără semnal, simțeam că nu mai pot, aveam nevoie de o încurajare, de o speranță, de o liniuță de semnal să îmi pot hrăni dinozaurii din jocul de pe mobil, dar când eram gata să renunț am ajuns în vârf! Nu era vârful muntelui, ci vârful unei creste, dar când am văzut lacul și corturile am simțit cum energia îmi curge prin sânge și am mărit pasul ca să ajungem mai repede. Când am ajuns m-am pus în spatele unui zid construit din bolovani și am început să mă uit la ce am adunat pe drum: 9 pietre, 3 conuri și un săculeț de pământ. Am fost atât de fericit și mulțumit încât oboseala a dispărut.

Onne: Cum a fost pentru tine viața la 2000m? Ce-ați făcut cât ați campat la Bucura?

Când am plecat către Retezat mă așteptam să fie greu, să am multe provocări dar nu a fost chiar așa.

Ajunși la primul loc de campare am crezut că asta e tot, că acolo vom sta pe perioada campului. Când am auzit că trebuie să ne punem în rucsac strictul necesar și să plecăm spre vârf am zis ca e o glumă. Nu mă așteptam sa dureze opt ore să ajungem în vârf. Și nu mă așteptam sa fie așa greu drumul cu rucsac în spate.

Ajuns sus cu greu, rupt de obosit și de foame abia am reușit sa pun cortul și să mănânc, vremea nefiind foarte bună. Deja era a treia zi, am plecat în drumeție pe cel mai înalt vârf de acolo. Ghinion că nu am avut un ghiozdan mai mic și a trebuit sa îl car pe cel mare după mine, umplut nici pe jumate cu câteva gustări, apă și haine.

A fost prima dată când am experimentat așa ceva. Urcări grele, peisaje geniale, prăpăstii în stânga și-n dreapta. Mi-a fost puțin frica la coborâre, vântul fiind foarte puternic, mai că nu ne lua pe sus.

Dar am fost și umplut de adrenalină știind că exista riscul sa cad la orice pas. Ajunși înapoi la locul unde campasem ne-am pus sa mâncăm și apoi direct la culcare (cel puțin eu) știind că mai avem multe locuri de vizitat zilele următoare.

În a patra zi aveam planuri destul de mari. Am vizitat o mare parte din lacurile glaciare, dacă nu chiar toate (nici acum nu știu de unde au apărut peștii din lacuri). După ce am terminat de vizitat lacurile ne-am despărțit în două grupuri. Unul voia sa viziteze un vârf (dar nu au reușit din cauza vremii), iar celălalt a pornit spre corturi (eu făceam parte din al doilea). După 2-3 ore au ajuns și cei din primul grup la corturi. Tot ce ne-a mai rămas de făcut în ziua aceea era sa mâncăm si să ne odihnim, știind că a doua zi urma să plecăm înapoi înspre baza muntelui și de acolo să plecăm către casă.

Dimineața următoare, ne-am pus toți pe strâns bagaje și demontat corturi. Am ales să luăm altă rută față de cea de urcare. De data asta a fost mult mai ușor (neavand mâncare multă și doar coboram în mare parte). După câteva ore de mers am ajuns unde campasem inițial. Acolo ne aștepta Radu să ne ducă acasa. Toți obosiți abia urcăm în dubiță. Pe drum sa nu adormim am pus muzica și încercam să cântăm.

În cele din urmă am ajuns în Alba la sediu. Deja era seară, toți ne așteptam părinții sau prietenii sa vina după noi. Cu tot greul și problemele prin care am trecut mi-a plăcut și aș mai face ceva de genul, fiind o experiență unică. Aștept sa mai apară ocazii de drumeții mai provocatoare.

Olivia: Cum ți s-a părut drumul de întoarcere, de la Bucura spre Cârnic?

Cu mai puține emoții decât la urcare. Cumva devenisem familiară cu locul (a fost prima mea experiență în Retezat sau pe un munte înalt), iar urcarea cu ghiozdanul plin îmi dăduse mai multă încredere că pot termina hike-ul, mai ales cu vreo 5 kg în minus. Înainte să pornim spre casă, ne-am hotărât să urcăm totuși și Vf. Retezat, (că doar n-am venit degeaba:) ), așa că am ajuns mai târziu decât planificat înapoi jos.

Am început cu toții în forță și cred că ne-am și ținut bine până pe final, când deja oboseala și durerile (de spate, genunchi) ne-au prins din urmă. Pe drum ne-am distrat tare bine, am râs, am zbierat pentru protecție împotriva urșilor, am mai alunecat, ne-am oprit să ne băgăm picioarele într-un lac și am fost avertizați de vipere (cineva chiar văzuse una). Eu personal am avut câteva accidente hike-ul acesta. Undeva pe traseul de pe Șaua Retezatului este o porțiune mai periculoasă care are cablu. Nu mi-am dezlipit mâna nicio secundă de pe el, dar nu mi-am dat seama că la un moment dat când mi-am tras-o după mine, m-am tăiat la 3 degete din cauza câtorva fire de sârmă ieșite din cablu. Mă rog, totul a fost ok, dar recomand să aveți făcut antitetanosul. Și în rest, am mai reușit să mă mai tai la un picior în Juzy, iar la celălalt m-am julit încercând să sar peste un bolovan.

Am avut parte de priveliști absolut superbe și aveam mereu impresia că nu pot să cuprind toată acea frumusețe de care nu mă mai săturam. Acolo îți crește concentrarea în tot ce faci: fiecare pas, fiecare mână pusă pentru sprijin, cum îți simți mușchii din corp și mediul care te înconjoară. Ești într-adevăr prins în prezent, iar pentru un moment poți simți că ești suspendat în timp, că mintea ți se limpezește și ești pur și simplu fericit (asta când iei o pauză de la mers). Începi să observi lucrurile care contează cu adevărat pentru tine și chiar să fii mai mult în contact cu interiorul tău.

Teo: Cum ți s-a părut de data asta tura din Retezat fata de cea din Campul Național de eXploratori din 2018?

Expediția din 3-7 august în Retezat a fost din multe privințe diferită față de ce am experimentat până acum. În comparație cu tura din CNeX 2018, în care am stat doar două zile, aceasta a durat patru, patru zile pline de noi aventuri, noi descoperiri, noi provocări. Am plecat de acasă cu denumirea de „camp de eXploratori”, apoi am ajuns să folosim “hike”, dar am căzut de comun acord că o să o numim “expediție”. Îmi place să spun că doar acum, în expediția asta, am învățat să merg pe munte. Dacă în hikeu-rile de până acum mă interesa mai mult să ajung pe vârfuri cât mai înalte și să îmi fac poză cu plăcuța, cum îi place lui Yeti să zică, acum am învățat că traseul, peisajele, oamenii și experiențele trăite mă interesează mult mai mult. Retezatul a rămas neschimbat de la tura din CNeX, aceleași locuri care mi-au rămas întipărite în gând și în suflet.

Ei bine în ăștia 3 ani eu nu am rămas tot eXplo, am devenit senior și asta a fost prima mea tură în care m-am dus ca însoțitor pentru eXploratori. Fiind obișnuită să privesc doar din perspectiva de eXplo, nu am stat niciodată să mă gândesc din perspectiva liderilor și a seniorilor care ne însoțeau. Cu toate astea am plecat de acasă pregătită să îmi asum responsbilitatea, alături de Yeti și Bălșan, pentru cei 5 eXplo care au acceptat până la urmă provocarea de a sta 4 zile la Bucura. Poate termenul de responsabilitate nu e neapărat cel mai bun de folosit, că nu-i ca și cum am fi plecat cu niște lupișori care au nevoie de cineva lângă ei aproape la tot pasul, am plecat cu oamenii ăștia faini care au învățat până acum să își poarte și singuri de grijă. Cred că singurul moment în care chiar m-am simțit responsabilă pe deplin, nu doar pentru eXplo ci pentru noi toți, o fost în ziua când ne-am pornit pe traseul lacurilor, pe care nu am mai fost până atunci. Traseul a fost superb, un circuit care conecta lacurile din complexul glaciar Bucura, însă nu era chiar marcat recent și ne-am mai pierdut de traseu după ce am făcut o pauză la lacul Ana.

Știam oarecum pe unde trebuia să mergem că văzusem când ne-am oprit alți turiști care încercau să meargă la următorul lac, însă nu mai vedeam niciun marcaj. Am decis că o să o luăm la pas ușor în ideea că până la urmă găsim marcajul. Am pornit prima, asta însemnând că trebuia să găsesc o variantă cât mai bună de drum, pentru a putea trece toți în siguranță. După ce am trecut de niște roci gata să pornească la vale la cea mai mică neatenție, prin jnepeniș și pe smocuri de iarbă, am găsit într-un final marcajul și cărarea. Poate pentru unii nu e big deal, dar pentru mine chiar a fost. Chiar m-am simțit responsabilă de noi și faptul că am reușit să găsim traseul în siguranță a fost pentru mine o realizare.

Ploaia a fost alt factor important în expediție, dacă îmi aduc bine aminte în CNeX nu am prins deloc ploaie la Bucura, doar pe traseu și a durat puțin. Acum am prins și cu toate că a plouat doar o oră (cred), și-a cam luat lumea apă în cort și a fost o adevărată provocare să mutăm 3 corturi pe vânt puternic și cu frică de încă o tură de ploaie, însă când lucrezi în echipă lucrurile merg mai repede.

A fost o tură din care fiecare a învățat câte ceva și toți am plecat către casă cu gândul să ne întoarcem. De fiecare dată când o sa venim o să privim lucrurile diferit, o să rămânem cu alte amintiri, poate o să vedem alte lucruri nevăzute până atunci, o să trăim alte experiențe și o să învățăm lucruri noi. Sunt recunoscătoare că am mers în expediție alături de oamenii ăștia plini de entuziasm, voie bună și sete de aventură. Sper ca la anu’ să ne întoarcem în Retezat pregătiți cu toate cele să refacem marcajul de pe circuitul lacurilor, așa cum ne-am propus când am plecat către casă.

Balșan: Cum ai descrie locul de campare de la Bucura la 2000m, comparat cu ce ai mai văzut în campurile tale?

Locul de campare de la Bucura a fost total diferit de alte locuri în care am mai dormit peste noapte “la munte” sau “în natura” până acum. A fost frig, aspru, și plin de cai care nu iti dădeau pace :)) Nu ai ce căuta acolo nepregătit, fără un cort bun sau haine de schimb riști sa te uzi și sa ramai asa pana cobori pentru ca nu ai de unde face rost de lemne pentru foc, sau de căldură, în general. De asemenea, multă lume, cam ca-n orice spot popular din munții nostri.

Pe o notă mai pozitivă, e ceva ce puțină lume a experimentat, să te afli la o asemenea atitudine și într-un asemenea loc necesită un pic de pregatire, efort și răbdare și toate astea ți se răsplatesc când urci ușor-ușor și treci prin pădurea frumoasă cu cascade de la baza traseului, apoi ajungi la jnepenii care se răresc ușor-ușor și apoi ajungi în golul alpin unde te simți ca într-un acvariu imens, cu pietricele uriase (lespezi).

Adi Matteo (de la cercetașii din Brașov): Cum ți s-a părut tura data din retezat alături de Cercetașii din Alba Iulia?

Eu, in concediu fiind, cu unchiul și mătușa mea, ne decidem noi că n-ar strica câteva zile în Retezat. Facem planificările de traseu, punem pe listă mâncarea de care avem nevoie, facem bagajul, și …. am plecat spre Bucura. După un drum de aproape 4 ore cu mașina am ajuns in Cârnic, unde am cazat-o pe “Bubu”, mașina cu care am venit. Tot aici, i-am salutat cum se cuvine pe cei din Alba, proaspăt sosiți și ei, tocmai ce își montau corturile. După câteva vorbe schimbate, ne-am înțeles că ne vedem sus la Bucura la o poză și la o poveste (nicidecum că o să avem ziua de hike împreună 🙂 ). Într-un final, undeva la ora 23 ajungem (eu mătușa și unchiul meu) la Bucura, unde după 6 ore de traseu, abia abia am reușit să montăm corturile.

A doua zi, am urcat până pe Peleaga și am abordat puțin și din urcarea pe Păpușa, dar fără succes. După o zi de plimbare pe creste, ne întoarcem la corturi, unde, cercetașii din Alba deja își ridicau casele pentru următoarele câteva zile.

Ca de obicei, in Retezat, vântul și-a făcut simțită prezența, și bineînțeles că o dată cu vântul a venit și ploaia, partea mai puțin frumoasă aici, a fost cortul mătușii, care de la uzură, nu mai era foarte impermeabil, drept pentru care, a luat apă, hainele fiind leoarcă. Noi in a doua zi, vroiam să abordăm traseul spre Porțile Închise ale Pelegii, dar, fiind atât de uzi, n-am mai plecat. În schimb, am avut geniala idee să îi întreb pe cei din Alba, dacă nu cumva mai primesc încă un cercetaș, cu ei, pe hike. Bineînțeles că au zis da, și, așa am ajuns eu să fac circuitul lacurilor din Retezat, alături de cercetașii din Alba Iulia.

Mi-am început dimineața cu niște crackerși și cana corespunzătoare cu ceai, dulceață și niște felii de salam. Ne-am strâns toți în punctul de plecare, am stabilit cine stă în față, cine cum unde merge, și i-am dat la deal, cum se zice, să vedem cele 6 lacuri glaciare din circuit (7 dacă punem și Bucura).

Pe drum, am vorbit despre tot ce se putea. De la schi în Alpi la sarmale la conservă, lucru care a mai atenuat din vremea urâtă care nu ne-a permis să atingem vârful Judele, fiind nevoiți din cauza vântului să ne oprim în șaua Judele.

Le super mulțumesc celor de la Alba că m-au primit cu ei, și că m-au lăsat să le fac poze și că am povestit o mulțime de întâmplări împreună. E clar! Am rămas dator cu o tură pe munte 🙂

Yeti: Cum crezi că s-au mișcat Cercetașii din Alba în aceasta aventura, tind cont ca pentru unii dintre ei a fost prima dată când au urcat la 2000 de metri altitudine?

Cred că a fost o mega aventură pentru toată lumea – munții înalți pun tot felul de probleme noi, dar așa învățăm să ne adaptăm permanent! Pentru drumeți ca noi, viteza este arareori importantă (poate când te prinde vremea rea) – ci mai repede, hotărârea de a duce traseul la bun sfârșit, dorința de a vedea și experimenta lucruri noi, puterea de a te bucura de ele chiar dacă ești obosit, sau îți e frig – astea-s lucrurile importante, și din punctul ăsta de vedere toată echipa s-a comportat admirabil 🙂

Noi suntem cam prea obișnuiți cu Apusenii, care-s foarte iertători cu noi și minunați pentru campuri și drumeții – munții înalți cer un pic mai multă atenție și mai multă responsabilitate – și cred că toată lumea s-a adaptat repede și bine, și am învățat lucruri noi și despre munte, și despre noi înșine.

Radu: Cum ți-ai petrecut timpul la Cârnic?

După ce am urcat cu trupa până la lacul Pietrele, m-am întors singur în pas repejor, încruntându-mă din când în când la norii grei care se adunau în spatele meu. În Cârnic mă aștepta Juzy, așa de fericită să mă vadă că i s-au aprins pozițiile. (Nicu, dacă citești acest articol, glumesc. Farurile erau în mod cert stinse). Am pornit motorul și din fericire totul era ok. A doua zi am condus puțin masina. Aveam două misiuni: să ma plimb puțin ca să se încarce bateria și sa cumpăr mititei pentru nea Ionica, bossul campului. În restul zilei am hămacit și citit cărti, am cântat la chitara în Juzy în timpul unei furtuni și am gătit supă de roșii cu slănină. 

Seara am mâncat mici cu muștar și am ascultat (involuntar) povestea de viață a unui nene de la foc care ne-a explicat nouă, tinerilor neștiutori, de ce este blasfemie să pui muștar pe mici la munte.

Următoarea zi am făcut un hike scurt pana la cascada Maria Magdalena și m-am întors pe la Cabana Pietrele. Vremea a ținut cu mine și a fost foarte relaxant. Înapoi în camp m-am întalnit cu un prieten de la cercetașii din Timișoara, David, care venise în recunoaștere pentru un Camp de Centru Local.  Seara am chitărit cu el la foc și ne-am făcut prieteni pe acolo, care de asemenea ne-au împărtășit din înțelepciunea lor. 

Urma ziua în care se întorceau ai mei, așa ca am ieșit într-un mini-hike să îi întâmpin. Mai târziu (MULT mai tarziu), ne-am întalnit și am coborât împreună, am împachetat pe fugă și am plecat. Nu am reușit să venim pe zi, dar drumul nu a fost aglomerat și ceilalți participanți la trafic conduceau foarte bine.

Mi-a fost dor sa urc pe munte, aerul curat și peisajul iți reîncarcă bateriile ca nimic altceva. Vă recomand, cel puțin o dată pe an, sa faceți un asemenea hike. Promit ca o sa va placă 😀

Și câteva imagini

One Reply to “Retezat: Veni. Vidi. Vici”

Leave a Reply to Dragos Tirlea Cancel reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.