Pentru nimeni nu mai e demult un secret că albanezii şi CUBiştii sunt prieteni buni. Aşa că, printre discuţii cercetăşeşti şi nu numai, a apărut propunerea să facem o ieşire împreună. Variantele erau munţii Retezat sau Piatra Craiului. După scurte dezbateri, o tură în Retezat a părut cea mai bună opţiune.
Povestea începe sâmbătă dimineaţa, la 6 jumate, când Miha Ciobanu şi-a convins gaşca de la Bucureşti să facă un mic ocol, pentru a mă ridica din Teiuş. Până la Subcetate, am avut parte de un drum nu foarte lung şi lipsit de aventuri. Aici, ne-am întâlnit cu Roxana Crăciun şi Vlad Hodor. Cu trupa aproape completă, am plecat spre cabana Pietrele, unde restul albanezilor mei, care plecaseră de vineri dimineaţa, ne aşteptau nerăbdători (noroc că şi-au luat Saboteurul la ei). Nu o să vă spun că de la Cârnic înspre Pietrele am greşit traseul, ci o să vă spun doar că am vrut să cercetăm un pic şi împrejurimile din direcţia opusă. După vreo 20 de minute, am revenit la traseul iniţial şi, aşa cum arătau marcajele, după o oră jumate, ne-am alăturat în sfârşit celorlalţi seniori de la Alba (4 la număr, căci cu al cincilea urma să ne vedem doar la cabana Genţiana). Din motive tehnice, spre cabana Genţiana, care era 
următoarea oprire, am pornit două grupuri, pe două trasee uşor diferite. Şi nu, nici de data asta nu am ratat o cărare, ci doar am vrut să vedem cum e să o iei pe un drum nemarcat. A fost frumos, cu buruieni multe, dese şi înalte. Traseul dintre cele două cabane e absolut superb! Deşi e aproape octombrie, am văzut porţiuni complet verzi, cu muşchi, ciuperci, tot felul de floricele, peisajul fiind bineînţeles completat de râuşorul ală cu apă cristalină din toate poveştile montane. Ajunşi la Genţiana ne-am întâlnit şi cu Nicu Mihălţan şi în sfârşit gaşca a fost completă – 13 oameni cu mare dor de munte. Ne-am instalat frumos la cabană, am mâncat ceva pentru a prinde puteri şi apoi, cu rucsacii mult mai uşori în spate, am început să urcăm către creastă. Ne-a plouat puţin, doar cât să defilăm cu pelerinele şi să avem nori frumoşi pe fundalul pozelor. Ne-ar fi plăcut să ajungem pe vârful Peleaga, dar cum vremea nu era deloc de partea noastră şi calculele spuneau că ne-ar fi prins noaptea, am decis să îi facem doar cu mâna de data asta şi să îi promitem că ne întoarcem ca să dăm mâna aşa cum se cuvine. Ne-am făcut câteva poze minunate cu lacul Bucura în spate (pentru necunoscători, lacul Bucura este cel mai mare lac glaciar din România) ca să ne invidieze toţi prietenii noştri care şi-au petrecut weekendul acasă. Acolo sus, în Şaua Bucurei, înconjuraţi de vârfuri, mai aproape de nori şi mai departe de problemele cotidiene, ne-am reamintit cât de mult iubim muntele. Şi credeţi-mă pe cuvânt, că noi, cei 13 muschetari, îl iubim al naibii de tare! 
Seara am încheiat-o strânşi nu în jurul focului cum cere tradiţia, ci în jurul mesei de lemn, cu o chitară, cântece de munte şi prieteni dragi. A doua zi de dimineaţă, gaşca de la Bucureşti a pornit la drum, căci până la capitală e cale lungă. Noi albanezii, împreună cu hunedoreanul Hodor, am mai rămas câteva ore să dăm un Saboteur şi să mai discutăm despre următoarele evenimente cercetăşeşti pe care le aşteptăm cu nerăbdare. După ce am schimbat un microbuz şi două trenuri, am ajuns acasă cu bocancii plini de nori şi sufletul plin fericire.