Spre Ciumarna si mai departe

Sâmbătă am hotărât, din scurt, să facem o ieșire pe o zi mai hotărâtă așa, pe un traseu mai puțin bătut de noi, sau de alții – Întregalde – Necrilești – Platoul Ciumărna – ? – Valea lui Bibarț – Presaca Ampoiului, planul original fiind să ne folosim de trenul Zlatna – Alba Iulia să ajungem repede, bine și ieftin acasă. Semnul întrebării este pentru că este o secțiune în traseu pe care nu am bătut-o niciodată, nici noi cei care am fost, nici ceilalți cercetași din grupul nostru.

Drumețiile și apropierea de natură sunt o parte importantă din modul cercetășesc de viață și pentru unii dintre noi stau chiar la baza lui, iar pentru eXploratori, care sunt la o vârstă la care își pot asuma măcar responsabilitatea propriei lor persoane, sunt o cale fantastică atât pentru descoperirea de noi locuri cât și pentru auto-descoperire.

Paginile de jurnal a lui Geri pentru această drumeție (noi îi zicem hike, termen împrumutat din limba maternă a cercetășiei), scrisă la cald duminică, e redată integral mai jos.

Așteptam de mult timp o ieșire ceva mai serioasă, cel putin pe o zi, mai ales de când a venit (pentru unii) vacanța, așa că ne-am decis să mergem până pe Platoul Ciumarnă, așa, ca și un fel de deschidere pentru toate cele ce urmează vara asta. Am discutat, am stabilit traseul, ne-am căutat transport și ne-am pregătit bagajele. A sosit și dimineața mult asteptată, ne-am strâns unul câte unul și am început niște ultime verificări, asta ca să aflăm că autobuzul de la 7:30 ce trebuia să ne duca pe noi la Întregalde nu există. Nici acuma nu știm exact daca a fost doar o eroare umana din partea mea (ceea ce îi destul de tipic pentru o astfel de ieșire și cam la ordinea zilei de altfel) sau într-adevar cineva nu prea updatează site-urile de informații ale autogărilor.

În final, micul nostru grup a decis să nu ne lasăm învinși înca din start și să ia un autobuz de la 7:50, chiar dacă asta a presupus să mergem the old fashion way din Poiana Gălzii pana la Întregalde, distanța de vreo 10 km în plus nefacând parte din planul inițial, dar am zis că fie ce-o fi, ne descurcăm noi și -om vedea pe parcurs ce facem mai departe. Odată ajunși, nu am zăbovit deloc și am și pornit spre punctul de start inițial. În zadar speram că vreun șofer binevoitor o să aibă loc și pentru amarații de noi, norocul nu a fost de partea noastră și am continuat să mergem până am ajuns în satul Necrilești.

Ne-am oprit la magazinul local, am luat o mică masa, am băut un pahar de suc, ne-am mai întins la o poveste și, fiind presați de timp, am pornit din nou la drum cu muzica tradițională românească ce se auzea pe post, la televizorul din interior, înca în minte (iar unora și pe buze – pe mine cel puțin mă chinuia talentul).

“Minunata” mea audiție nu a durat mult, fiindcă odată ce am trecut Găldița am dat de versantul ce trebuia să îl urcăm pentru a ajunge pe platou. În ciuda înclinării pantei, a drumului nu prea bine nivelat până sus și să nu uitam nici de drumul până în sat, înfiorator de lung și fără prea multe de văzut – în raport cu lungimea sa, am reușit să recuperăm aproape în intregime timpul pierdut și să ne menținem pe programul stabilit inițial.

Dar nici asta nu avea să țină prea mult, deoarece ne-am lăsat captivați de frumusețile de sus, câmpii întregi pline de flori, grupulețe mici sau chiar herghelii întregi de cai, am vizitat peșteri, am făcut cunoștință cu păstorii ce mânau vacile sau cutreierau aceleași meleaguri ca și noi și ne-am bucurat de câte o gură de mâncare și apă de izvor în timp ce admiram satul și ținuturile învecinate de sus, de pe o stâncă din capătul platoului.

Ne-am bucurat din plin și am decis să nu ne mai lăsăm presați de timp, dar la un moment dat tot a trebuit să ne despărțim de frumusețile acestea. Pe măsură ce coboram, am ajuns la concluzia că acea despărțire nu a fost chiar așa de tristă, căci aveam noi priveliști de admirat și am mai cunoscut câțiva dintre pastorii din zonă, unuia dintre ei (domnul Dubașu) cerându-i câteva indicații despre drum, iar în semn de mulțumire i-am lasat un medicament pentru un prieten de-al sau, care suferea de o durere de măsea (lucru pe care Mircea avea să îl regrete în scurt timp datorită unei plombe care îl supara de destul de mult timp, înca de dinainte sa planificăm ieșirea – medicamentul fiind ultimul pe care îl aveam la noi).

Am urmat sfatul domnului Dubașu și am tăiat-o, din nou, pe o creastă unde ne-a spus că o să-l găsim pe un alt prieten de-al său cu ciurda. De urcat, am urcat, că “suntem tineri”, cum ne-a zis și domnul, dar pentru noi nu a fost nici pe aproape “o jumătate de oră dus-întors” cum suștinea dânsul că o fac colegii săi (chiar nu știu ce mâncă oamenii ăia). Sus pe creastă, nici urmă de vreo văcuță măcar, așa că am scos busola și i-am dat bătaie cu harta în mână, ca la cercetași.

Ajunsi pe o potecă de mai jos, ne-am oprit să privim înapoi drumul pe care l-am străbătut până acolo în bătaia unui soare puțin roșiatic, ce dădea semne de somn și am mai luat o scurtă pauză să halim ceva bun după atata urcat și coborât. Am și renuntat la ideea că o să mai prindem vreun tren sau ceva, așa că nu ne-am grăbit și am pornit în cele din urmă, tot cu harta și busola, până am ajuns pe Valea lui Bibarț.

Din peisajul acela de poveste cu câmpuri sălbatice și soare roșiatic am ajuns în total altă poveste, o vale umbrită aproape în întregime de copaci, poteca se pierdea pe cursul pârâului între stânci și vegetație abundentă, iar noi săream, ne cățăram și ne croiam drum printre toate aceastea.

În sfârșit, se putea zări printre crengi și frunze cerul de deasupra satului Presaca Ampoiului, unde ne-am oprit pentru o răsplată binemeritată și ne-am asteptat salvatorii, Nico si Adi, care erau deja pe drum să ne recupereze. Înghesuiți, unii mai obosiți ca ceilalti, plini de noroi, scaieți sau alte cele, le-am povestit și lor întreaga poveste până am ajuns, rând pe rând, la casele noastre. A fost o aventură pe cinste și va rămâne amintirea unei experiențe deosebite, pe care abia aștept să o retrăiesc în viitor!