Căldura se revărsa peste junglă, astfel că toţi lupisorii haiticului, alături de Mowgli, erau întinşi la umbră, dormitând liniştiţi. Încet, încet se auzea parcă din depărtare apropierea unei furtuni cu tunete şi fulgere. Mai mult, parcă şi pământul începea să se cutremure. Nici una, nici alta nu putea să scoată lupişorii din starea de amorţeală în care se aflau.
Pe măsură ce timpul trecea, tunetele erau din ce în ce mai puternice, iar pământul începea să se mişte tot mai tare. Ce să fie, ce să fie?
Mowgli strigă la Chill să zboare în direcţia zgomotelor, ca să vadă ce se întâmplă. Acesta îşi luă zborul, dar, în scurt timp, se întoarse zburând agitat, cu penele zburlite, strigând în pliscul mare: “Vin, vin, vin, fugiţi, fugiţi!” În următorul moment, întregul haitic al lupişorilor, împreună cu Mowgli, sări în picioare şi o luă la fugă din faţa tunetului şi a arborilor din junglă, care cădeau unul peste altul de parcă un tăvălug mare îi dărâma. În goana lor, lupişorii îl întrebară pe Chill: “Cine vine, cine vine ?” Chill, epuizat de zbor, strigă: “Elefanţii, colonelul Hathi şi compania lui!”
Atunci, lupişorii s-au oprit din goană şi s-au ferit din drum, lăsând compania de elefanţi să-şi croiască drum prin junglă. Colonelul Hathi urlă ca un tunet, “Companieeeee staaaaiiii!”
Tunetul şi cutremurul din junglă luară sfârşit, iar lupişorii au văzut elefanţii uriaşi, la urma turmei fiind un elefănţel. Atunci, Mowgli şi lupişorii au fugit imediat la urma companiei, aliniindu-se după acesta.
Din acel moment, colonelul Hathi, după o inspecţie sumară şi rapidă a noilor recruţi, îi primi în companie, ocupându-se ca ei să cunoască toate cărările junglei, ajutându-i să se orienteze după o hartă, pentru a nu se pierde sau a părăsi teritoriul lor de vânătoare şi să fie prinşi de Shere Kan, fiorosul tigru.