Se iau 5 cercetaşi (Adi Cozma, Bogu, Popi, Adi Mogo, Nico) şi 4 zile libere (5-8 iulie) cu prognoză meteo acceptabilă. Se aşează frumos pe tren şi pe microbuz şi se trimit în Munţii Făgăraş. Se asezonează cu vârfuri înalte, nopţi la refugii, pasaje mai tehnice dar şi cărări line la înălţime. Pentru decor se aşează câteva peisaje frumoase şi se obţine o super tură cu gaşca la munte.
Joi, 5 iulie, ora 6:10, Adi Mogo şi Nico stau frumos pe peron, în aşteptarea trenului spre Sibiu. Mai o recapitulare a lucrurilor esenţiale ce nu erau de uitat acasă şi primim un semn de la Popi care era deja în tren (de la Teiuş) şi care ne anunţa sa urcăm în vagonul 2. Ajunge trenul, o găsim pe Popi şi ne apucăm de aranjat la bagaje.
Noi fetele am hotărât să venim cu ruscacii mici de tură ca să ne fie mai uşor şi a fost nevoie de multă inventivitate şi muncă de convingere a rucsacilor că tot ce vroiam să luăm noi la munte avea să şi încapă. Până la Sibiu am avut vreo 3 ore să aranjăm bagajele, să luăm micul dejun şi chiar să mai şi tragem un pui de somn. În gară la Sibiu, Adi Cozma ne aştepta pe peron, gata echipat de tură. Am dat o tură prin Sibiu să ne completăm rezervele (o îngheţată, un sandviş, nişte apă şi conserve) şi pe la 11 jumate ne-am întâlnit şi cu Bogdan în gară. Destinaţia următoare: Avrig. Aici ne aştepta dl Eugen şi al său microbuz care ne-a făcut viaţa mai uşoară şi ne-a dus până în Poiana Neamţului. Am scutit câţiva km buni de mers pe asfalt prin soare.
La Poiana Neamţului a început tura efectiv. Am urcat prin pădure şi nu ne-am prea plâns de soare. Eram la început, încă eram în puteri şi după vreo 2 ore, am ajuns la cabana Bârcaciu. Apă rece şi bună, cabanieri primitori, aer curat de munte… e frumos aici. Bogdan mai fusese acum vreo 3 ani, la sfârşit de mai, şi mare ne-a fost mirarea când doamna de la cabană a scos un jurnal şi ne-a spus că da, acum 3 ani a nins vreo 20 de cm pe 30 mai şi pe 1 iunie a început să se topească zăpada. Se pare că în jurnal se notează toate fenomenele meteo mai speciale. Am zăbovit prin jurul cabanei vreo jumătate de oră şi apoi am pornit spre refugiul Scara, ce urma să devină adăpostul nostru pentru noaptea ce urma. Am ascultat de sfatul primit de la dl cabanier şi am trecut prin căldarea Puha, să mai scurtăm din traseu. Pe la 18:00 eram la refugiu. Bogdan şi Adi au coborât până la un izvor să ia apă, iar restul am rămas să facem un pic de curăţenie prin refugiu.
Cu mătura improvizată de Mogo din ceva iarbă uscată şi cu lopata din dotarea refugiului, am reuşit să facem „căsuţa” mai primitoare. Vârful Scara părea cam departe, dar am dat totuşi o fugă până pe şa, ca să ne bucurăm un pic de primul apus în Făgăraş. Între timp, la refugiu mai ajunseseră 3 băieţi care plecaseră de dimineaţă din Turnu Roşu şi plănuiau şi ei să parcurgă creasta (cel puţin până la Viştea-Moldoveanu). Ne-am pus la culcare devreme, pe la ora 21, pentru că planul pe a doua zi părea lung şi mai dificil. Prima noapte la refugiu pentru toată gaşca: unii au dormit bine, alţii au adormit abia spre dimineaţă (de la emoţii:)).
A doua zi, ne-am trezit pe la 7, am mai scăpat de câteva sute de grame din mâncare şi ne-am pregătit bagajele. Vorba lui Bogdan: de azi până duminică numa’ tot facem la bagaje în fiecare dimineaţă. Vf. Scara a fost invadat de o turmă mare de oi (aşa vreo 1400, după spusele ciobanului), aşa că am avut ce viziona în timp ce ne luam micul dejun. Planul pe a doua zi era: Vf. Şerbota (2.331 m), Custura Sărăţii, Vf. Negoiu (2.535 m), Strunga Dracului sau Strunga Doamnei (aveam opţiuni aşa că nu eram hotărâţi) şi înnoptat la refugiul Călţun. Până pe Vf. Şerbota a fost uşor: mai o turmă de oi, mai o momâie uriaşă şi ne-am trezit pe vârf.
De aici până pe Negoiu urma să trecem prin Custura Sărăţii, o porţiune de creastă care presupune ceva atenţie. Pasajele mai dificile sunt dotate cu cabluri/lanţuri, dar cu câte un genunchi pus acolo unde nu găseam prize şi cu câte un rucsac pasat jos, am reuşit să trecem cu bine. A mai urmat o porţiune de căţărare pe bolovani şi am ajuns pe vârf. Vf. Negoiu, al doilea vârf din ţară, primul peste 2.500m, pentru unii dintre noi. În zare se strângeau nişte nori care nu ne prea plăceau, aşa că ne-am grăbit cu o poză de grup, nişte telefoane şi mesaje să anunţăm că suntem bine şi am pornit mai departe. Am ajuns la ramificaţia pentru Strunga Dracului sau Strunga Doamnei. Băieţii s-au dus să arunce o privire pe Strunga Dracului şi noi fetele aşteptam verdictul. Noi vroiam Strunga Doamnei (ca pentru doamne :)), dar cum gaşca nu se desparte, mergeam pe unde hotăram. Că a fost vreun semn sau nu, la un moment dat vedem un rucsac care se rostogolea la vale pe traseul de Strunga Doamnei şi Adi Mogo care nu era prea fericit. Nu se întâmplase nimic grav, rucsacul nu a fost sprijinit prea bine şi a luat-o la vale. Cum Mogo a coborât la rucsac şi nu mai avea de gând să urce înapoi, plus că Bogdan bănuia că lipsesc nişte cabluri pe Strunga Dracului, am decis să urmăm traseul mai departe pe Strunga Doamnei. Strunga Doamnei e o porţiune în care se coboară pe lanţuri (mai mică decât Strunga Dracului) şi din câte ştim e mai accesibilă şi nu necesită prea multă tehnică.
Am mai trecut de o porţiune în care aveam emoţii şi am pornit spre căldarea Călţun. Aici e unul dintre locurile cele mai frumoase văzute în tura asta. Căldarea are pe fund Lacul Călţun, e înconjurată de Vârful Lespezi, Vârful Călţun şi mai are parte şi de fenomene meteo deosebite. Coborârea în căldare am făcut-o pe nişte bolovani uriaşi şi ceaţa se tot juca cu noi, ba ne arăta un pic de apă, ba devenea atât de deasă că abia îi mai vedeai pe cei de lângă tine. Lângă lac se află şi Refugiul Călţun şi câteva locuri pentru corturi, îngrădite cu ziduri de piatră, semn că pe aici bate vântul mai tare. Era în jur de ora 15 când ne-am aşezat la masă. Aici, surpriză: pe masa de la refugiu era lipită o foaie, prin care drumeţii erau atenţionaţi că Strunga Dracului nu era accesibilă deoarece astă toamnă a avut loc o avalanşă care a rupt o parte din cabluri. Mulţumim rucsacului lui Mogo că a ales calea cea bună :).
La Călţun ne-au ajuns şi băieţii de la Scara, care nu au avut parte de un rucsac ca al nostru şi ei au coborât pe Strunga Dracului. Au reuşit, dar au avut ceva emoţii. Era puţin trecut de ora 16 când am hotărât că ne continuăm traseul, nu avea rost să pierdem jumătate de zi de vreme bună. Aveam două opţiuni: lacul Capra sau lacul Bâlea. Traseul era acelaşi, până la un punct şi am ajuns astfel până pe Vf. Lăiţel (2.390 m), am trecut pe Şaua Paltinului şi am ajuns la ramificaţia Bâlea vs Capra. Am decis să coborâm la Bâlea, decizie bună în caz că vremea se înrăutăţea, decizie mai puţin bună dacă era vreme frumoasă. La Bâlea agitaţie mare, dar am găsit un loc pentru cort undeva sus pe culme, mai ferit de vânt şi aici ne-am aşezat tabăra pentru a doua noapte. Mogo a avut o întalnire cu o vulpe, Adi şi Bogdan au coborât după apă până la cabana Salvamont (şi să caute plăcinte cu brânză :)) şi noi, fetele, ne-am pus la poveşti în cort. Un ceai, o conservă, ceva fructe uscate şi un culcuş primitor şi în câteva minute dormeam toţi. Prima noapte în cort la peste 2.000 de metri.
Pentru a treia zi ştiam că urcăm pe Viştea – Moldoveanu, dar nu aveam nici un program, după cum reuşeam. Am dormit până când soarele ne-a scos afară din cort (în jur de 9), am mâncat repede ceva şi eu, Adi şi Popi am coborât mai repede până la cabană la Bâlea să bem un ceai şi să profităm puţin de „civilizaţie”. Mogo şi Bogdan au mai zăbovit puţin sus, iar apoi ne-am întâlnit toţi la cabana Salvamont, de unde ne-am aprovizionat cu apă. Am reuşit să vorbim şi cu echipa pentru Vf. Omu (week-end plin de ture). Agitaţia de la Bâlea nu ne plăcea, aşa că am grăbit pasul şi am început urcuşul spre Lacul Capra. Aici am dat de linişte, de locuri frumoase pentru cort, apă de izvor aproape, un monument al alpiniştilor… da, poate era mai bine dacă mai făceam un efort seara trecută şi urcam aici. Altădată ştim :). De la Capra urmează o porţiune mai domoală până la Fereastra Zmeilor, cât să ne revenim după urcuşul de la Bâlea. Am avut ceva traversări pe zăpadă, dar fără emoţii. Am observat că deja traseele erau mai populate (până la Bâlea am dat de puţini drumeţi), iar la Fereastra Zmeilor erau chiar mulţi care vroiau o poză. Noi i-am aruncat o privire şi ne-am continuat drumul. Poarta Zmeilor din Apuseni e mai impresionantă :).
Am ajuns la o porţiune cu cabluri (s-o fi gândit că ne era dor), cunoscută prin zonă ca fiind „La trei paşi de moarte”. 3 paşi – 3 porţiuni de cabluri: o coborâre, o traversare şi o urcare. Numele te face să te gândeşti la ce-i mai rău, dar munca în echipă şi-a spus cuvântul şi n-am avut probleme. Într-un moment de respiro, am văzut şi vreo 2 capre negre. Am mai trecut pe lângă monumentul Nerlinger, am văzut şi Lacul Buda şi pauza de amiază a fost la Lacul Podul Giurgiului. Aici este şi un refugiu, dar care e avariat rău, nu e de înnoptat în el decât în caz de urgenţă. O vitamină, nişte fructe, ciocolată şi puterile încep să revină. Pornim mai departe spre Şaua Podragului. În caz că oboseala nu ne mai lasă, avem varianta de retragere din creastă şi coborâm la cabana Podragu.
Nu am avut urcuşuri foarte solicitante şi am putut să ne continuăm planul, aşa, ca într-o „plimbărică”. Viştea – Moldoveanu începeau să ne facă cu mâna. Urcuşul până pe Viştea a fost greu şi Adi ne motiva cu: „hai că ăsta e ultimul urcuş al turei. E gata!” Nu e de căţărat, nu sunt lanţuri, e chiar cărare, dar cum ajungi aici destul de obosit, să urci până pe „acoperişul României” te solicită puţin. Vf. Viştea (2.527 m) formează împreună cu Vf. Moldoveanu (2.544 m) un trapez şi e uşor să le recunoşti din depărtare.
Pe Moldoveanu au mai urcat doar Popi şi băieţii, picioarele mele au decis să amâne momentul pentru o altă tură. Am coborât de pe Viştea şi am reunit gaşca la intersecţia dintre traseul ce continua pe creasta Făgăraşilor şi cel ce cobora spre Victoria. La refugiu la Viştea se anunţa aglomeraţie aşa că decizia a fost să coborâm şi să înnoptăm la refugiul de la intrarea în pădure, pe traseul spre oraşul Victoria. Adi era singurul care mai văzuse refugiul şi mai aveam o oră de lumină, după care se întuneca. Am coborât mult pe grohotiş şi apoi porţiunea care de sus părea dreaptă s-a dovedit a fi tot o coborâre. Mogo a fost călăuza şi căuta marcajele pe bolovani, restul eram şi noi atenţi, ba la câinii de la stână, ba să nu vină ursul. Într-un final, pe la ora 23 am găsit refugiul, casa noastră pentru a treia noapte. Am profitat de izvorul şi pârâul din faţa refugiului, şi într-o jumătate de oră eram toţi aproape ca noi. Am golit rucsacii de mâncare, am terminat şi ultimele pliculeţe de ceai şi ne-am întins la somn, unul binemeritat şi adânc.
A patra zi urma să ajungem acasă. De la refugiu se continua traseul marcat prin pădure pe potecă, iar apoi pe un drum forestier. 9 km (de la intrarea pe forestier până în Victoria) par puţini, dar am avut parte de soare, asfalt şi praf şi prea puţine adieri ale vântului. Pe la ora 13 eram totuşi în oraşul Victoria, unde am găsit terasa unui hotel care ne-a primit cu braţele deschise. Aici am aşteptat vreo 2 ore până venea microbuzul spre Ucea, aşa că ne-am refăcut stocul de lichide, am mai luat şi ceva de mâncare şi ne-am revenit. În gară în Ucea, am avut parte şi de singurii câţiva stropi de ploaie. Toată lumea se trăgea la adapost, noi ne bucuram de ploaie ca nişte copii :). Trenul ne-a dus la Sibiu, de unde ne-am despărţit de Bogdan, iar restul am continuat drumul spre casă cu autocarul. Deşi trebuia să ajungem şi noi şi trupa din Bucegi cam la aceeaşi oră şi plănuiam să ne întâlnim toţi în gară, trenul lor avea vreo 30 de minute întârziere, aşa că am decis să ne povestim întâmplările cu altă ocazie.
O tură frumoasă cu prieteni frumoşi şi cu locuri care mai de care. Mai mergem!
ce talent ai nebunatico!!! 🙂
Mai Nico da tu scrii chiar bine!