Atunci, clujenii au așezat pe lacul din Parcul Central, aproximativ 200 de gulguţe (cutiuțe confecționate din hârtie), cu lumânări aprinse înăuntru, trimițând odată cu ele și visele lor și dorința de a deveni realitate. Festivalul a continuat, în următoarele 3 ediţii, fiind foarte bine primit și crescând de la 200 de lumânări, la mii şi la tot mai mulţi voluntari şi organizatori.

În 2008, apare pentru prima dată ideea extinderii lui de la Cluj la nivel național, fiind preluat de cercetașii din 9 alte orașe. Evenimentul a fost din nou un succes pentru 7 din ele, fiind amanat din cauza vremii în celelalte 2. În 2009, realizarea festivalului se mută în luna martie, urmând să aibă loc cea de-a doua ediţie în următorul an. Anul acesta, Festivalul Luminii se va desfășura în data de 19 mai, în acelaşi timp, în 23 de locații din țară (Alba Iulia, Arad, Bacau, Bistrita Nasaud, Brasov, Braila, Bucuresti, Cluj Napoca, Deva, Hunedoara, Iasi, Miercurea Ciuc, Onesti, Oradea , Pascani, Pildesti, Ramnicu Valcea, Seini, Targu Jiu, , Timisoara, Tirgu Mures și Tulcea).

La Alba Iulia suntem la a 3-a ediție a festivalului, și sperăm ca și în acest an să reușim să redescoperim alături de cei care vor fi prezenți, frumusețea lucrurilor mărunte. Vă invităm să ne urmăriți pe pagina noastră de facebook, pe pagina evenimentului dar și aici pe site, pentru mai multe detalii. Ce vă putem spune însă, este că pregătirile sunt în toi și așteptăm cu nerăbdare ziua de sâmbătă.

Cei 6 “AdHoci” au venit să ne încânte Cetatea cu muzica lor şi fiind în strânse legături cu cercetaşii din Oradea, ne-au contactat şi pe noi. Şi ca să-i prezentăm cum se cuvine, ei sunt: Adi (vioară), Dan (tapan), Igor (chitară), Luci (percuţie), Paul (violoncel) şi Sergiu (vioară). Mai multe despre ei şi muzica lor puteţi găsi pe pagina lor de Facebook sau pe profilul MySpace.

Ad Hoc şi eXplo. Autor poză: Mădălina Doroftei.

Cât despre noi, cercetaşii din Alba, am avut nişte momente faine, am ascultat muzică medievală la concertul de sâmbătă, am auzit poveşti din toate părţile ţării (pentru că băieţii sunt din diferite oraşe, nu doar din Oradea) şi nu în ultimul rând, am cunoscut 6 oameni foarte faini. Pasionaţii au aflat mai multe despre genul ăsta de muzică şi despre instrumente, alţii s-au mulţumit cu conversaţii târzii şi plăcute. Cu toţii am avut însă de câştigat, iar publicul din Alba la fel.

Noi avem experienţă la cercetaşi cu oameni cu care te întâlneşti pentru prima dată şi ai direct o legătură dar asta se întâmplă în camp-uri şi altele de genul. Cu oameni non-cerce nu e întodeauna aşa simplu, mai ales dacă sunt şi “muzicanţi” (ca mulţi ajung sus şi uită să mai fie… ‘oameni’ ). Dar totuşi se poate. Şi e foarte fain să vezi că se întâmplă lucrurile aşa de uşor, lucruri care în alte circumstanţe ar dura mult mai mult să se întâmple.

Deci dacă aveţi ocazia să daţi de ei pe la voi prin oraş, ‘mereţi’ (mergeţi) să-i ascultaţi . Pentru că-i musai şi că merită, din oameni deosebiţi iasă muzică deosebită…

Azi vor cânta în Bucureşti, în Club A, unde sunt în semifinala “Trofeului Club A”. Noi le urăm succes şi sperăm să ne revedem curând.

Castelul Corvinilor, Hunedoara

Prima oprire a fost la Castelul Corvinilor, din Hunedoara, care e vechi, e foarte fain şi e ieftin la buzunar . Nu e foarte mare dar cu siguranţă ai ce vizita, prin tot felul de săli pline cu exponate, steaguri, arme şi suveniruri de vânzare (aveau nişte inele şi medalioane foarte faine). Într-o sală erau expuse o machetă în miniatură a castelului şi poze sau desene ale castelului, din diferiţi ani. Alta se numea Sala Dietei, cu o masă lungă şi scaune sculptate frumos iar pe sus erau agăţate steaguri cu diferite embleme. Am mai văzut şi Camera de Aur, Camera Domniţelor, Scara Spirală şi Sala Cavalerilor, toate pline de istorie. Mie mi-au plăcut şi vitraliile care aveau în faţa lor câte o băncuţă de piatră înfiptă în zidul de-o parte şi de alta a geamului. Îmi imaginam cum e sa stai toată ziua acolo şi să citeşti .

Sala Dietei

Ghidul nostru personal, Gherman ne-a povestit multe despre castel şi istoria lui, inclusiv despre o fântână în care dacă arunci o monedă fără să se lovească de zidurile ei, ţi se îndeplineşte o dorinţă. Evident că între spaţiile libere din pereţi era plin de monezi de toate felurile, însă şi apa din fântână era destul de “bogată”.

După lungi poveşti despre ce a fost atât în castel cât şi în amintirile de la cercetaşi, am ajuns să vorbim despre anumite activităţi şi schimburi de experienţă între cercetaşii hunedoreni şi ai noştri, la Cioclovina, unde se întâmplă multe din activităţile locale ale cercetaşilor de acolo. Nu au lipsit din planurile noastre nici vizite la castel alături de temerari şi exploratori, aşa că aşteptăm cu nerăbdare să vizităm castelul şi să tragem o ieşire cu cercetaşii din Hunedoara.

Arboretumul Simeria

Ne-am despărţit de castel şi de Gherman şi am pornit spre punctul iniţial spre care plecasem de acasă, Parcul Dendrologic (Arboretumul) din Simeria. Copăcei şi plante cât vezi cu ochii, o adevărată pădure cu de toate. Ne-am plimbat ore întregi ca să putem vedea totul, deşi s-ar putea să fi ratat unele cărări. Locul e ideal pentru o plimbare în natură şi nici nu e prea departe de Castelul Corvinilor, aşa că îl putem include pe lista de locuri de vizitat în Hunedoara.

Venind spre casă am făcut un mic ocol prin Teiuş, să tragem o vizită aşa ca de Paşte, pe la Ştefana şi Popi (Ioana) pe acasă.

A doua zi, planul era să facem Colţii Trascăului într-un hike de jumătate de zi, dar vremea fiind prea schimbătoare pentru a avea drum bun, ne-am hotărât să vizităm Salina de la Turda.

După o noapte furtunoasă şi nelipsitele peripeţii cu controlorii, am ajuns în Gara de Nord. Hello Bucureşti! Andrei ne aştepta în faţă la Mac, unde ne-a prezentat “instrucţiunile de folosire” ale oraşului: nu-ţi laşi geanta din mână, nu vorbeşti cu necunoscuţii pe stradă, nu dai şi nu cumperi nimic, evită locurile aglomerate…şi încă multe altele, numai bune să ne sperie bine aşa, de “bun venit” . 

La 7 dimineaţa, Bucureştiul e mai degrabă trist, obosit, plictisit. Cum până la 5 după-masa n-aveam ce face, am plecat în plimbare prin oraş.

Prima oprire: Universitatea Politehnică. Prin amabilitatea lui Andrei, am avut ocazia să vedem “geekşii în acţiune”, adică tinerii roboticieni pasionaţi care “se joacă” din zori şi până-n zori cu roboţi complicaţi, inteligenţi şi mai presus de orice, uimitori. Picat parcă dintr-un episod din Big Bang Theory, Danuţ, fost coleg de-al lui Andrei (albaiulian şi el), ne-a povestit cam tot ce se poate şti despre roboţi şi competiţii de robotică.

Gaşca în curtea de la Hanu lui Manuc

Mereu mă impresionează oamenii pasionaţi şi pasionanţi şi singurul lucru pe care mi l-aş fi dorit e să fi înţeles mai mult din vorbăria complicată şi jargonul “geek-ish” al oamenilor ăstora absolut grozavi! Deja parcă nu mai e oraşul aşa de plictisitor!

După o vizită prin Lipscani, la Hanul lui Manuc, Hotelul Capşa şi toate clădirile şi străduţele din Centrul Vechi, m-am declarat fascinată de Bucureşti. Vizita la Muzeul Municipiului Bucureşti mi-a amintit descrierile “micului Paris” şi “La belle époque”, amintiri ale unor oameni care trăiau aici într-o vreme când literatura, arta şi filosofia pluteau în aerul Bucureştilor secolelor trecute. O atmosferă artistică am gasit şi în parcul Kiseleff, printre cercetaşi ce zdrăngăneau de zor din chitări, în ciuda furtunii ce se apropia. Prieteni mai vechi sau mai noi, ne-am regăsit printre îmbrăţişări, bucuroşi că suntem toţi împreună, pentru 2 zile ce se anunţau a fi grozave.

Adunarea participanţilor în parcul Kiseleff

Deschiderea a avut parte de peripeţiile ei, ploaia îndreptându-ne paşii spre “casă” (Liceul Ion Neculce) mai repede decât era programat. Pe jos sau cu metroul, mai muraţi sau mai uscaţi, am ajuns cu toţii la adăpost, pentru că, nu-i asa? “Nu contează că ne plouă, că se rup munţii în două, ne unim şi mergem înainte!”

După înscriere, agitaţie mare: formarea trupelor, alegerea genurilor muzicale, goana după posturile opţionale, nebunie curat cercetăşească! Deşi ştiam că ne aşteaptă o zi grea, gândul la o chităreală, un Jungle Speed, un Saboteur sau pur şi simplu o poveste, nu ne-a lăsat să dormim. Nici stingerea n-a liniştit spiritele (hohotele de râs răsunau târziu în noapte). Oricât de străin ar fi oraşul, într-o sală de sport plină de prieteni mă simţeam ca acasă. Noapte bună, cercetaşi!

Let the game begin! Rock, pop, folk, rap sau jazz, am plecat cu trupa în turneu. Opera, Cişmigiu, Muzeul Enescu, Muzeul de artă contemporană, parcul Izvor, Casa Poporului, Lipscani, Cotroceni, Ştefan cel Mare, Grădina Botanică şi câte altele!

Autor poză: Diana Pantea - CL Târgu Mureş

Bucureştiul e plin de surprize şi am descoperit că se găseşte frumuseţe la tot pasul şi oameni faini gata să te ajute să câştigi câteva puncte în plus, să se joace “Capture the Flag” sau să facă poze ciudate.Cu harta în mână, am realizat că nu-i un loc aşa înspăimântător şi că ai nevoie doar de atenţie şi evident, de dorinţa de a vedea cât mai multe locuri interesante. Am rămas puţin dezamăgită de vestitul Cişmigiu, pe care, în lumina atâtor romane interbelice mi-l imaginam cumva mai altfel…nici nu ştiu cum, poate mai poetic, poate mai mare. Căutam involuntar un Eliade, un Cioran, un Ionesco, studenţi la filosofie şi elevi la liceul Lazăr.

Cu sufletul puţin şifonat, cu părul ciufulit şi oboseală cruntă după atâta alergatură, ne-am pregătit de marele concert. Pe piese cunoscute, mai mult sau mai puţin, cu “rockăreala” cercetăşească alături de cei de la Blue Rush, ne-am zbenguit, headbang-uit şi alte cele, fericiţi că suntem împreună şi totodată trişti că urmează ziua plecării.

Autor poză: Diana Pantea - CL Târgu Mureş

Dis-de-dimineaţă, bagajul răsturnat şi hai la împachetare! Premiile mult aşteptate s-au regăsit în bocceluţele albaiulienilor, mai precis pentru locurile 2 şi 3. De asemenea, ne-am luat revanşa pentru steagul şterpelit de staff şi i-am sărăcit şi noi pe cei de la Dimăncescu . Cu sala în proces de golire, ne-am luat rucsacii în spinare şi am pornit spre gară. Am plecat spre casă cu bagajele pline de amintiri. În doar două zile, mi-am schimbat radical opinia despre controversata noastră capitală şi mi-ar fi plăcut doar să pot sta mai mult, să văd mai multe. Am cunoscut oameni deosebiţi şi locuri absolute.

Am învăţat încă o dată că nu-i bine să judeci după aparenţe şi că, vorba lui Andrei, trebuie să-ţi faci singur o părere despre orice, pentru că opiniile-s relative. În sfârşit, dacă am plecat spre Bucureşti cu multe idei preconcepute, m-am întors acasă cu dorinţa de a-l revizita cât mai curând. Mai mult decât asta, m-am întors cu o doză sporită de mândrie cercetăşească, cu multă gratitudine pentru stilul ăsta scout-ish de a vizita oraşele şi pentru toţi cercetaşii care au organizat BQ şi care au participat la BQ!

Ca încheiere, citez din imnul BQ: “Ei mereu strigau: suntem GATA ORICÂND!“

Mai multe poze găsiţi pe pagina de Facebook a evenimentului: BQ2012 – Battle of The Bands

Micii cercetaşi au fost atenţionaţi să observe dacă s-au dezgheţat râurile, dacă păsările au început să cânte sau dacă au răsărit ghioceii. Mesagerul acestei mari rugăminţi, a fost nimeni altul decât cunoscutul mesager al junglei, Chill.

Săritori ca întotdeauna, lupişorii s-au arătat dornici să îşi ajute prietenii. Astfel, sâmbătă dimineaţa, cu rucsăceii în spate, cu multă voie bună şi gata oricând, ne-am urcat în autobuz şi am pornit spre Feneşasa. Ajunşi acolo, am luat o mică gustare şi după ce ne-am reamintit marele urlet şi strigătele de patrulă, am urcat în pădure pentru a căuta vestitorii primăverii. Fără nici cea mai mică îndoială primavara venise. Cât vedeai cu ochii erau numai ghiocei, viorele şi ceva mai rar, brânduşe. Lupişorii au început să culeagă flori pentru mămici, bunici, surori, unii dintre ei dând chiar concurs de ‘cine strânge mai multe’.

După ce toată lumea a fost mulţumită de buchetele pe care le-a făcut, ne-am îndulcit cu câte o ciocolaţică şi după un joc de final, ne-am întors la autobuz. Pe drumul de întoarcere, ne-am gândit cum să formulăm o scrisoare pentru Chill, în care să îi spunem că poate anunţa animalele junglei că iarna a trecut şi întreaga natură ce revine la viaţă abia aşteaptă să le revadă.

Ne-am strâns astfel duminică, după un weekend plin, în echipă aproximativ completă să punem “ţărişoara” noastră la cale. Am stabilit data pentru organizarea Adunării Generale a Centrului Local, care este un eveniment anual ce trebuie organizat, legal, şi în care ne evaluăm, democratic, cu tot grupul, activitatea din anul care a trecut.

Într-un final, am primit şi rezultatele şi banii aferenţi campaniei de 2% de anul trecut. Vom publica într-o secţiune specială raportul pentru cheltuielile făcute pe baza banilor de 2% acum doi ani, fiind important pentru noi ca toţi cei care ne susţin să ştie ce se întâmplă cu banii aceştia. Dacă credeţi că cercetaşii din Alba Iulia fac treabă bună şi doriţi să ne sprijiniţi, puteţi să citiţi aici mai multe despre cum puteţi direcţiona 2% din impozitul dumneavoastră pe venit către noi.

Ne concentram

Am adăugat la calendarul activităţilor Festivalul Luminii 2012, şi ne gândim să luăm parte la Let’s do it, Romania!, am vorbit şi de activităţile cu adevărat importante, activităţile noastre, locale, pe ramuri de vârstă, pe care le aşteptăm cu sinceră nerăbdare. De asemenea, ne-am apucat să lucrăm la o aplicaţie de finanţare către ANST pentru un stagiu de prim ajutor pentru lideri la pachet cu campul Centrului Local de la vară. Ne propunem să aplicăm şi la Tineret în Acţiune, pentru anumite părţi din programul Unitate şi Prietenie de anul acesta.

Pe partea de imagine a Centrului Local, am reluat tema creării unui logo personalizat al nostru, şi ce modalitate mai bună decât o mini-competiţie internă în care toată lumea să-şi poată da cu părerea?

O parte din gaşcă

De acolo am ocolit puţin Râpa ca să putem ajunge deasupra ei, unde am rămas să mâncăm şi să mai povestim. Discuţiile erau în toi, principalul subiect erau păţaniile liderilor şi seniorilor la ieşirea de toamnă a cercetaşilor adulţi, de acum câţiva ani în munţii Şurianu. Privelişte minunată, ca de obicei. Traseul e scurt, de câteva ore, dar merită să-ţi petreci acolo jumătate de zi, din când în când (eu una aş merge acolo în fiecare weekend). Ne-am continuat drumul pe deasupra şi am ajuns înapoi la autogara din Sebeş, de unde urma să luăm microbuzul înapoi, dar nu înainte de a ne răcori cu îngheţată şi Cola . Restul trupei s-au întors pe altă cale, pentru că îşi lăsaseră maşina undeva mai aproape de Râpă.

Râpa Roşie văzută de sus

Am ajuns după-masa acasă, puţin obosiţi, dar cu un gust de “mai adă”, pentru că pe drum am tot povestit despre hike-uri prin Făgăraş, Retezat şi alţi măreţi de genul şi ne-am propus să pornim spre ele, mai ales ca proiecte de patrulă pentru eXplo.

Seara ne-am strâns o gaşcă mai măricică pentru a viziona 2 filme: Touching The Void (documentar) şi Vertical Limit (mai hollywoodian aşa…). Ambele tratau hike şi căţărat pe cele mai înalte şi inaccesibile vârfuri din lume. Foarte tari, inspiraţionale şi care îţi dau de gândit atunci când poate te plângi că urci o pantă puţintel înclinată .

Poze de la Râpa Roşie la Andra, Yeti şi Cristina.

Plantăm copăcei

Numele ‘Kaizen’ înseamnă (în japoneză) “îmbunătăţire continuă” şi este un proiect mai larg, în cadrul căruia au loc mai multe activităţi, o dată la ceva vreme. Noi am mai participat şi data trecută la o acţiune de ecologizare, igienizare şi înfrumuseţare a unei părţi din oraşul nostru.

De dimineaţă am participat la o prezentare despre Institutul Kaizen şi proiectele incluse la nivel local, naţional şi internaţional iar apoi s-au discutat mai multe despre ceea ce urma să facem. Acţiunea s-a numit Kaizen-pentru oameni şi natură şi implica plantarea unui mare număr de puieţi de salcâm într-o zona a judeţului nostru.

Încă unul!

Astfel, am pornit spre Oarda de Sus, unde am plantat puieţii alături de pădurarii de la Direcţia Silvică Alba, de angajaţii Supremia Grup şi cu sprijinul administraţiei locale şi judeţene. În total au fost plantaţi peste 500 de puieţi, iar noi ne-am bucurat să lăsăm în urmă câte un copăcel acolo unde nu era nimic .

Ce ne aştepta înainte...

Am trecut aproape de Colţii Trascăului şi ne-am propus să îi vizităm şi pe ei cât de curând. Traseul spre peştera Poarta Zmeilor începe din centrul satului Sălciua, puţin cu maşina, iar apoi pe jos. La un moment dat, traseul se desparte spre Huda lui Papară în dreapta, respectiv Poarta Zmeilor în stânga. Un panou informativ ne anunţă că sunt 3 km (sau 3 ore) până la peşteră.

Prin pădure se vedeau urme ale unor mici alunecări de zăpadă, dar pentru început poteca nu ne solicită încă la maxim puterile.

Urcăm, urcăm

Traseul a fost bine marcat, dar la un moment dat dădea impresia că ocoleşte prea mult şi am decis să o tăiem prin pădure. Bogdan şi Paul erau singurii care mai fuseseră la peşteră vreodată. Hartă nu aveam (ups ) şi zăpada începea să fie mai măricică pe unde soarele nu ajunsese încă. Prima porţiune prin pădure a fost abruptă tare cu zăpadă până la genunchi şi înaintam destul de greu. Bogdan a luat-o în faţă să caute traseul, restul ne ţineam de el care cum puteam. În final am regăsit marcajul care ne-a dus la peşteră.

Stalagmite de gheaţă

Numele vine de la un portal aflat în apropierea peşterii, pe unde se poate vedea valea Arieşului. Peştera în sine nu e spectaculoasă, dar cum încă era vreme rece, am putut vedea mici stalagmite de gheaţă şi fluturi şi păianjeni acoperiţi de mici picături de apă, parcă aşteptau să bată soarele să îi trezească. Picăturile de apă de pe tavan erau ca nişte steluţe în lumina frontalelor noastre. Am mai explorat un tunel în speranţa că peştera are secretele ei şi ne-am hotărât să ne întoarcem. Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi era viscol, aşa că ne-am grăbit să ne întoarcem. Decizia a fost să urmăm tot traseul pe care am venit, având avantajul cărării deja bătute.

O ţară frumoasă

Ajunşi la maşini, am pornit spre casă. Aventura avea să continue pentru că cerul senin de dimineaţă era demult uitat, zăpada se încăpăţâna să cadă, ceaţa vroia sa fie şi ea cu noi, iar marginea drumului era tot mai greu de văzut. Am ajuns în final seara acasă, cu amintirea unei ture care a avut de toate: soare şi zăpadă, munte, stâncă, peripeţii, aventură, peisaje frumoase, prieteni dragi şi câteva sandwichuri minunate.

Poze la Nico şi Adi M.

Aşa că am ieșit, weekend-ul trecut, între 16 – 18 februarie cu temerari, eXploratori, seniori şi lideri – cam 60 de persoane cu totul – la Tabăra Roica, spre Întregalde, un loc drag nouă, unde mergem des când vrem să facem o mişcare la cabană şi suntem mulţi.

O cameră micuţă dar de prieteni plină

Am ajuns vineri odată cu întunericul – drumul era eliberat de zăpadă, în rest, peste tot zăpadă până la genunchi, neatinsă Am decis că primul lucru de făcut, ca să intrăm în forţă în atmosfera de ieşire cu cercetaşii este să ne înzăpezim puţin – aşa că ne-am jucat trei – patru ture de ascunsea pe perechi – o nebunie, mai ales că nu toată lumea se cunoştea încă cu toată lumea şi că echipele au fost aleatoare (unde mai pui că unii s-au ascuns aşa de bine că n-au mai ieşit afară vreo 3 ture – da, Nicule, despre tine vorbim ).

După ce ne-am făcut mişcarea de seară (şi ne-am udat până cel puţin la genunchi) am decis să încheiem seara cu un pic de chităreală şi poveşti, pe ramuri de vârstă, în cabane – seara s-a întâmplat fără evenimente deosebite.

Explo în hike

A doua zi a fost plină de activităţi și deși ne-am trezit mai târziu (deh, doar e weekend …) am început în drumeţie, pe ramuri de vârstă, până în chei şi un pic după.

Temerarii au dat o tură prin chei, pe patrule, timp în care au povestit despre chei şi formarea lor, au învăţat să se orienteze cu busola şi au avut provocare să afle lungimea cheilor (cu pedometru, plăcuţe informative sau paşi).

Exploratorii au continuat prin chei mai departe până sub Abrupturile de pe Ciumărna, apoi s-au întors şi au atentat la unul din ţancurile din chei (dar n-au urcat decât 100 de metri, suficient cât să obosească, panta fiind foarte abruptă). Am profitat de drumeţie să vorbim puţin de semnificaţia zilei de 22 februarie pentru cercetaşi şi nu numai, iar luând în considerare versantul abrupt şi înzăpezit, am învăţat despre cum se formează avalanşele şi cum putem verifica/determina dacă un traseu are sau nu risc de avalanşă.

Olimpiada - proba pânza de păianjen

Am făcut apoi o pauză la cabană (pentru masă şi pentru încălzit), timp în care liderii au pregătit câteva jocuri (şi au săpat poteci în zăpadă până la ele, pentru că deja toată lumea avea bocancii suficient de uzi).

Am dat la ţintă cu bulgări, ne-am învârtit în jurul unui băţ (în ştafetă, acţiune deosebit de distractivă în condiţiile în care după ce te învârţi de 10 ori cu capul în jos în jurul unui stâlp, este greu să nimereşti poteca de 40 de cm săpată în zăpadă, pentru a preda ştafeta), ne-am jucat ScoutBall,  am trecut prin pânza de păianjen, unii mai bine ca alţii şi am încercat să învăţăm practic cum se foloseşte echipamentul de căţărare pentru a urca pe o coardă (spre exemplu, pentru a ieşi dintr-un aven).

Scoutball

Când a devenit prea întuneric pentru a mai distinge echipele la ScoutBall şi prea frig pentru a mai urca pe coardă, am luat o nouă pauză (eh, aşa e cu zăpada – multe pauze, multe schimburi de haine şi de papuci …) pentru de-congelare (mai ales a liderilor care au stat la fiecare din activităţi.

După ce ne-am mai dezgheţat, ce soluţie mai bună pentru încălzirea pe dinăuntru decât un Ceakamalaya (un ceai special, pregătit după o tradiţie cercetăşească) şi o cântare într-o cameră micuţă, dar de prieteni plină?

Pe parcursul serii una din maşinile echipei de lideri a dispărut (şi aici nu pot decât să presupun că a fost o conspiraţie extinsă în care au fost implicaţi şi eXploratori şi temerari, ba chiar şi lideri – desigur, eu nu am ştiut nimic despre asta) – dar am descoperit-o la locul ei, doar că sub un munte de zăpadă a doua zi de dimineaţă.

Maşina lui Andri Popa - regăsită

Pentru că duminică autobuzul era planificat pentru ora 14, ne-am grăbit de dimineaţă să scoatem bagajele din cabane şi să facem curat, ca să avem vreme să ne mai bucurăm puţin de zăpadă. Am jucat mai multe reprize foarte…agitate de gaşcă, în care mai mulţi dintre cercetaşi şi-au demonstrat atât viteza cât şi agilitatea (e fenomenal cât de instructiv poate fi un joc cu o sticlă de apă pentru ideea de muncă în echipă) – şi prima tură de bulldog a fost oprită de sosirea autobuzului.

Per total, o ieşire reuşită, cu multe zâmbete, şi multă multă zăpadă, exact aşa cum trebuie pentru a marca Ziua Mondială a Cercetăşiei şi ziua lui Robert Baden Powell.

Mai multe poze găsiţi la Irina Bumbuc şi Andrei Avram